Calatorind prin viata

Sunt oarecum multumita de progresul pana acum, la cei 24 de ani ai mei. Sunt la o facultate care imi place mult si desi cateodata imi vine sa bat campii, in timpul sesiunii in mod misterios am mini-episoade de depresie sau pur si simplu pierd vremea, sunt multumita.
Ma bucur si de riscurile pe care mi le-am asumat pana acum: Ankara, New York, Petru. A meritat. Nici nu am cuvinte sa exprim cat de mult a meritat. M-am tot gandit sa scriu mai mult despre aceste experiente, ca sa pot citi peste ani. Dar simt ca trebuie sa le pastrez in inima si sunt egoista, inca nu sunt pregatita sa le impart cu altcineva, chiar daca le-as imparti doar cu o foaie de hartie. In curand...
Bineinteles, sper ca voi imbunatati unele lucruri. Si stiu ca voi reusi. A fost putin anevoios drumul in ultima vreme, dar isi revine. Imi revin.

Pierd vreme.

A fost greu sa ma reobisnuiesc cu viata de student full-time. Doresc sa invat, dar cumva incep sa fac alte lucruri pana sa ma apuc sa deschid cartea, astfel ca la finalul zilei, nu am citit nici macar o fraza. Acum, mi-am dat seama ca peste 4 zile am un examen mare. Examen pe care, nu stiu din ce motiv, il credeam a-l avea peste o saptamana. Caietul de activitate la care m-am gandit in postarea trecuta este gol.
Sunt constienta ca trebuie sa invat. Sunt in starea de pana a scriitorului. Convertita la viata de student. Pana de a fi student. Am motivatie, lipseste... ce?