Ceaţă

Merg prin ceaţă. Îmi oferă acel sentiment de Crăciun, de copilărie. Nu mă deranjează frigul ce îmi înroşeşte nasul şi îmi albeşte părul. Acelaşi frig era prezent când ne dădeam cu sania, când construiam oameni de zăpadă sau ne băteam cu zăpadă, ne însoţea la colindat, fiind martor la bucuria noastră inocentă.

Mă simt învăluită în ceaţă. În multe aspecte. Dar ştiu că le voi găsi rezolvare sau viaţa îmi va oferi rezolvare.

Oameni din viaţă

Un om trece prin viaţa unei persoane şi nu va însemna nimic, dar pentru altă persoană va avea o însemnătate aparte.

Pentru mine, bunica mea face parte din categoria oamenilor care şi-au lăsat o amprentă impresionantă. M-a învăţat să încerc să fiu o persoană bună indiferent de încercările vieţii, să le acord oamenilor o şansă sau chiar mai multe, să iubesc ceea ce mă înconjoară: oameni, animale, natură, să cred în Dumnezeu. O parte din sufletul meu probabil se datorează ei. Trebuie să îi mulţumesc.

Ar trebui să mulţumim mai des persoanelor din jurul nostru datorită cărora avem un gând bun, dorinţa de a realiza ceva, sentimentul de apartenenţă, de iubire, mulţumirea de sine… datorită cărora suntem mai buni.

Sper ca în decursul vieţii mele să pot să fiu o asemenea persoană, prezenţa mea în această lume să aducă o contribuţie binelui.

Visez...

Visez la o iubire a mea... Visez să mă iubească, să mă respecte. Visez să iubesc.
Fiecare are ideea lui de iubire înainte de a o întâlni, iar fericiţi sunt cei care atunci când îşi găsesc acea jumătate de portocală, se simt întregi. Nu să îşi regăsească întru totul acea idee, dar să existe o părticică din ea, iar restul să se completeze de la sine, cei doi să îşi creeze povestea întru-un mod specific lor, căci suntem diferiţi.
Visez... visez...
Cum vrei să fie povestea ta? În sufletul fiecăruia cred ca există această idee. Stai, închide ochii şi găseşte-o.

Câteodată lumea e nedreaptă

Şi stai şi te întrebi… „câteodată” sau „mereu”? Şi ne blamează că plecăm, că nu rămânem în ţară să încercăm să schimbăm lucrurile, dar acum întreb eu: „De ce să rămânem dacă aproape totul este pe pile, pe prietenii şi nu pentru că eşti bun şi pasionat? De ce să suferim?”

Îmi pare rău că nu mă învăţ minte, că încă sper, că încerc să văd partea bună din toate lucrurile, dar nu mereu este benefic pentru tine însăţi. Nu te mai amăgi singură!

Ciocolată amară

Heidi 85%

Dark Extreme. Savurez, cu fluturi în stomac şi zâmbetul pe buze, visând la această imposibilă iubire. Pot simţi! Deşi ştiu că niciodată nu va fi pentru mine, mă bucură acest sentiment redescoperit. Nu-mi fac speranţe, dar fericirea simţită numai pentru că se află lângă mine, că îl aud vorbind...

Black coffee

Mamaia - iulie 2011

- dovadă de optimism – sunt o persoană zâmbitoare şi îmi plac persoanele fericite, dar nu m-aş fi aşteptat să mă fascineze un clovn. Întotdeauna zâmbitor şi atent cu copiii, cu bunătate în privire şi în gesturi, răspândea fericire în jurul său şi poate speranţa pentru o lume mai bună, mai iubitoare. Trecând în fiecare zi unul pe lângă altul, îmi oferea o clipă de optimism.

- familia mea iubită trăznită – trezirea dată de mătuşa mea, bătând cu lingura în cratiţă sau gâdilându-ne, trezirea dată de unchiul meu, cântând ceva inventat de el, cu menirea de a ne face să ne dorim să plecăm la plajă: „e o zi frumoasă, treziţi-vă, fetelor şi hai să pornim spre plajă” ( citatul nu este exact, eram somnoroasă şi deranjată de ideea unchiului meu de a cânta şi aplauda), răzbunarea noastră: la 4 dimineaţa i-am trezit şi noi, cântând. Plus multe alte mici momente haioase petrecute alături de verişoarele mele şi părinţii lor.

- încercarea de a învăţa să înot - mici momente de bucurie că pot înota singură 5 metri.

- micul pescăruş – sentimente amestecate pentru lumea din jurul meu. Am găsit un pescăruş rănit, pe care alţii, în încercarea de a-l salva, l-au băgat cu capul în apă şi se uitau la nemişcarea lui, neştiind ce să facă. L-am scos din apă, am sunat la Protecţia Animalelor, dar mi s-a răspuns calm şi nepăsător că nu o să vină, căci are alte 2 sau 3 urgenţe. L-am lăsat lângă un şezlong, sperând totuşi să vină să îl salveze. A doua zi, am căutat pescăruşul. L-am găsit: stătea singur, părăsit pe nisip. Am sunat iarăşi: acelaşi răspuns. L-am luat în braţe şi l-am dus la Delfinariu. Pe drum, toţi se mirau ce fac cu un pescăruş, vrând să îl atingă, iar eu trebuia să merg, repetând ca răspuns la privirile lor: „ E rănit!”. La Delfinariu, am găsit în sfârşit o persoană capabilă să ajute sărmanul pescăruş cu paralizie. L-am lăsat acolo în grija veterinarului, o doamnă drăguţă căreia şi ei îi părea rău. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu acel mic pescăruş purtat prin toată Mamaia de o fată cu speranţă în suflet şi în ochi.

Oare...

Perspectiva unei noi iubiri... şi totuşi simt că nu mă va înţelege cum mă înţelegea el, că nu vom vorbi niciodată cum vorbeam cu el, că nu voi simţi ceea ce am simţit pentru el. Şi vreau să iubesc. Dar...

Voi aştepta. Gândesc pesimist fără să-l cunosc prea bine, fără să fi vorbit despre ceva serios. Nu vreau să mă pripesc cu concluziile. Chiar nu ştiu de ce aceste gânduri rele când totul a început aşa frumos. Obişnuiam să fiu curioasă cum s-au cunoscut perechile din jurul meu, iar dacă el va fi perechea mea, aş avea de spus o poveste romantică. Şi atunci de ce să încep cu stângul? De ce gândesc astfel? Nici prea multe iluzii nu vreau să-mi fac, dar nici să fug.
Poate reacţionez aşa căci încă nu-mi vine să cred că mi se întâmplă mie. Poate mă voi îndrăgosti, poate vom fi fericiţi. Şi momentan sunt fericită că l-am cunoscut şi toată vara voi fi cu capul în nori, gândindu-mă, visând. Îmi place ideea de a fi îndrăgostită!

Zi de vineri

Cafea, porumbei văzuţi de la fereastră, linişte, ciripit de păsărele, Yiruma, Secret Garden. Şi astfel m-am îndreptat către...
Parc, plimbări, conversaţii cu o prietenă, culorile naturii( frunze verzi, arămii, cer, trandafiri, unduirea apei), gustul copilăriei( suc Figo, biscuiţi cu ciocolată, zarzăre) şi Skittles.

Ploaia

Plouă. Îmi place să mă adăpostesc sub umbrela mea albastră şi să observ lumea grăbită şi îngrijorată. Uneori, mai văd câte un visător rătăcit, bucurându-se de stropii de ploaie, de linişte, de calmitate. Ne zâmbim unul altuia şi ne continuăm drumurile.

Plouă. Tună. Stau în camera de cămin şi mă gândesc... uneori pozitiv, alteori nu. Astăzi? Melancolic.

Plouă. Gărgăriţe mici de apă caldă cad peste mâinile mele, faţa mea, gâtul meu. Este plăcut să le simt suave pe trupul meu, ca săruturile unui iubit.

Plouă. De când nu am mai râs cu atâta poftă în ploaie, de când nu am mai călcat voioasă într-o baltă, jucându-mă! Mi-e dor.

Plouă. Dorm. Liniştită, ascultând simfonia naturii, bătăile în geamul meu.

Plouă. Mă uit la ploaia ce se prelinge pe fereastră, la drumul pustiu, la clădiri, la lumina felinarului care descoperă jocul voios sau monoton al picăturilor. De afară simt răcoarea anotimpului. Ai observat cum fiecare anotimp are mirosul lui?

Plouă. Beau o cafea sau un ceai. Mă gândesc la multe şi totuşi la nimic.

Plouă. Tună. Sunt liniştită sau mă sperii? Depinde.

Plouă. Vreau să iubesc.

Am o soră!

Nu ştiam sigur în ce constă acea prietenie. Ştiam decât că ne cunoaştem de 15 ani. 15 ani care ne legau. Faţă de alte prietene cu care poate păstram legătura sau poate nu, întotdeauna ne întorceam una la alta. Era surioara mea. Exact ca nişte surori, când eram mici nu ne înţelegeam, ne certam, ne şi băteam. Dar pe măsură ce am crescut am devenit mai apropiate una de alta. Aveam încredere în ea şi nu de puţine ori a fost confidenta mea, dar de multe ori o simţeam departe de mine, închisă în carapacea ei, cu secretele sale. Din când în când, scotea căpşorul din căsuţă şi mi se destăinuia. De câteva zile, a renunţat la armura împotriva mea.
Mă bucur că ai încredere în mine şi că eşti prietena mea. Te iubesc mult şi adu-ţi mereu aminte că nu eşti singură. Poate că această relaţie de prietenie nu a avut o evoluţie frumoasă, dar produsul final mă încântă. Tu, S., eşti sora mea şi mereu te voi considera aşa. Ai un suflet frumos, nu lăsa lumea haină să te schimbe!

21

După trei ani, mă simt refăcută. Nu mai sufăr, nu mai blamez pe nimeni, nu mai judec pe nimeni. I-am spus prietenei mele cum văd eu lumea după schimbarea produsă cu mine.

Fragmente şi gânduri

Totul e o carte, suntem o multitudine de oameni, fiecare aparte şi nu mă pot aştepta la nimeni să fie cum aş avea eu impresia că trebuie să fie. O persoană este ea însăşi, atât!
Sunt ca un spectator dintr-o sală de teatru şi pe timp ce trece mă perfecţionez: descopăr personajele, îmi dau cu părerea cum e bine, cum e rău, dar nu judec, pentru că ăla e rolul lor în piesa aia, ei nu vor să fie răi, pur şi simplu acela este scenariul pe care ei trebuie sa îl joace! 
Fiecare experienţă în viaţă îşi are rostul ei! Orice lucru îşi are însemnătatea lui şi, din păcate, mai ales lucrurile negative ne fac să ne maturizăm. Îmi pare bine că am trecut prin al 18-lea an al vieţii mele, cu toate suferinţele, acum da, îmi pare bine, pentru că ştiu că acele evenimente au contribuit mult la formarea persoanei care sunt azi, că nu mai sunt naivă, că nu mai pun botul, că nu mai mă ataşez aşa de uşor, că nu mai sufăr atât de repede şi că iau totul ca atare, iau personalităţile oamenilor ca atare şi nu încerc să-i transform, decât să îi înţeleg. Primii doi ani au fost grei. Foarte grei. Dar cât de mult m-au ajutat şi ce bine o să-mi prindă în viaţă! De abia ultimul an a fost mai liniştit şi multe s-au aşezat la locul lor în capul şi inima mea. Înainte îmi spuneam cât de mult mi-aş fi dorit să nu fi trecut prin acea dezamăgire, dar acum... oh, acum înţeleg de ce Dumnezeu m-a supus acelui test de viaţă. Nu este un test pe care trebuie să îl treci, ci unul din care, atunci când te vindeci, trebuie să realizezi că ai învăţat ceva din el, că, în nici un caz, nu a fost în van. 

De acum o să fie bine. Din nou bine. Un alt fel de bine, diferit de binele de dinainte de aceşti trei ani, dar bine!

Activităţi

Ultimele două săptămâni au fost foarte încărcate, dar mi se pare că au trecut foarte repede, făcând multe lucruri plăcute şi interesante. Înainte să scriu această propoziţie, am stat să mă gândesc dacă într-adevăr au trecut două săptămâni sau o lună. Ce am făcut: am fost la teatru( am vizionat Faust), am fost victimă în simularea de accident din cadrul proiectului Road Safety, am învăţat să dansez vals vienez şi Cha Cha, am jucat volei, am fost la balet( la Les Sylphides şi Mandarinul miraculos), am făcut diplomele pentru Ziua Mondială a Sănătăţii, am participat la campania stradală care a constat în măsurarea tensiunii arteriale, iar apoi am fost la o pensiune, la un grătar cu mulţi colegi.
Aveam nevoie să mă odihnesc, aşa că ieri am lenevit toată ziua. De mâine sunt gata să o iau de la început, mă aşteaptă altă săptămână încărcată, începând campania Donează sânge! Fii erou!.

Copacul

Am visat un copac. Era atât de frumos! Era înalt, bătrân, iar florile îi erau aşa frumoase şi pure. În juru-i era haos, dar nimic nu îl atingea, nimic nu-i disturba liniştea si frumuseţea. Vroiam să ajung la el, trebuia să ajung, dar acea dezordine mă împiedica, mă distrăgea de la drumul pe care trebuia să îl parcurg.

Normalitate

Caut ceva constant în viaţa mea. Mă uit în jurul meu şi mi se pare că toţi sunt fericiţi datorită unei normalităţi în relaţiile lor. Şi ştiu că încă nu e momentul pentru noi doi. Dar nu ştiu sigur dacă îl vreau pe el, vreau doar o relaţie. Vreau pe cineva cu care să mă bucur, să pot să fiu tristă şi el să fie alături de mine, iar când el e supărat să pot să îl binedispun. Vreau toate detaliile care construiesc o relaţie.
Dar nu pot iubi la comandă. Nu pot să mă plimb pe stradă şi să îmi spun: "Perfect! L-am gasit!". Cu cel de care îmi place, încă nu e posibilă o relaţie serioasă, normală, alta decât cea încâlcită de acum. Iar dintre cei pe care îi cunosc, nu pot să mă ataşez de nimeni, nu simt nici o atracţie.
Poate încă nu e momentul meu, dar mă face să mă gandesc: "Va veni şi ziua mea?".

O ceaşcă cu ceai

Ziua Mondială a Sănătăţii

Am finalizat proiectul. Sunt mândră de mine. Şi mă simt foarte bine pentru că am început să mă implic mai mult. Sper să am acest avânt în continuare, pe termen lung.
A fost o săptămână încărcată. Am fost emoţionată, fiind primul proiect pe care l-am coordonat, dar plină de încredere si dorinţa de a face totul cât mai bine. Am împărţit pliante. Oamenii au fost destul de receptivi. Desigur, au fost şi persoane care nu ne băgau in seamă şi multe momente haioase.
Apoi, am mai participat şi la alte proiecte ca voluntar. Şi mi-am făcut noi cunoştinţe.
Mă simt bine.

Nod în gât

Pauză. Aş vrea să fie cât mai scurtă, dar de fapt sper să fie lungă. Ar fi mai bine aşa.

M-am apucat să slăbesc. Într-o săptămână am slăbit deja două kilograme. Primul pas: să ai voinţă şi încăpăţânare. Apoi sport, mâncat mai puţin( eu imi calculez caloriile), iar seara decât salate. Mă simt foarte bine de fiecare dată când observ că îmi sunt largi pantalonii.

Transfer de... aluniţă!

Îmi plac aluniţele-puncte. Şi am observat că mi-a dispărut una dintre preferatele mele. M-am întâlnit cu el şi am văzut că aluniţa mea este acum, de fapt, aluniţa lui. S-a transferat. Este de aceeaşi dimensiune, culoare şi în exact acelaşi loc în care o aveam eu. Este aluniţa mea pe corpul lui. Este frumos şi ciudat, este ciudat de frumos. Nu mă simt mai apropiată de el, dar este încă un lucru care ne leagă oarecum, care parcă vrea sa ne spună ceva, să ne lege. Oare înseamnă ceva? Prevesteşte ceva? Iarăşi visez...

Susţinere

În tot acest timp, a fost alături de mine şi m-a susţinut. Îmi place că nu mă lasă să mă întristez. Simt că totul e posibil, cu răbdare şi voinţă. Nu ştiu cât o să dureze acum, dar pentru viitor am speranţe. Vorbim în fiecare zi şi de fiecare dată noi speranţe se nasc şi suntem mai siguri pe noi. Mă bucur că e fericit. Şi bineînţeles şi eu sunt. Încă nu pot garanta şi mereu mă întreb când voi şti sigur. Vreau să am o lupă, o oglindă, un portal, orice... şi să văd în viitor. Momentan m-aş interesa numai despre relaţia noastră.

Moartea

O privesc sumbru. Ştiu că poate fi poarta către o altă viaţă mai bună şi că sunt egoistă când mă gândesc că ar fi trebuit să mai întârzie. Mă gândesc că el şi-ar mai fi dorit să rămână alături de cei dragi, de fapt eu aş fi vrut să mai rămână. Ştia că o să vină. A plâns ultima dată când l-am vizitat şi simţea ceea ce avea să se întâmple, mi-a spus, iar eu am încercat să îl conving că va fi bine. Şi poate este. Numai el şi Dumnezeu ştiu acum. Noi putem decât să ne rugăm pentru el şi să sperăm ca îi este mai bine, căci Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne iartă pe toţi.
Dumnezeu să te odihnească, tataie!

Da, da, da!

Sunt foarte fericită. De câteva zile zâmbesc, mă bucur, iubesc! Simt nevoia să strig, să declar tuturor.
Ce placută e viaţa!

Din nou.

Oare acum cât o să dureze? Nu mai vreau himere, vreau să ştiu că există ceva şi nu e doar pentru moment sau pentru două, trei zile. Atât durează această himeră. Apoi işi pierde din farmec sau, tocmai ca să nu işi piardă din farmec, intervine îndepărtarea. Ştiu, este prea devreme să mă pronunţ şi tot aştept momentul potrivit. Dar nu mai vine. Şi ceea ce mă sâcâie nu e neapărat că nu vine din partea celuilalt, pentru că nici nu mă aştept prea curând, ci că nu vine din partea mea. Că nu sunt pregatită. Că nu ştiu ce vreau. Că visez cai verzi pe pereţi, dar de fapt, dacă stau şi analizez, încă nu îmi doresc ceea ce îmi închipui. Dacă ar fi fost situat în viitor, peste un număr de ani( câţi? ), ar fi fost perfect. De asta amânăm. Încă o dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. A câta oară e?

De câte ori am fost eu? Aşa cum sunt cu adevărat? Toţi se aşteaptă să mă comport într-un anumit fel, să vorbesc adecvat, să... fiu pe placul lor. Mă complac în această situaţie, dar sunt momente când îmi vine să mă urc în primul tren şi să plec. Oriunde. Dar acolo să pot să îmi fac o viaţă a mea, să fiu înconjurată de persoane care mă iubesc şi mă apreciază numai pentru ce sunt şi ce pot şi nu pentru ideea pe care o au ei despre cum ar trebui să fiu. Nu cred că am fost vreodată cu adevarat liberă, întotdeauna am jucat după regulile altora şi singurele momente pe care le credeam numai ale mele, momentele mele de "eu însămi" au fost de fapt permise de cei de care credeam că mă eliberez.
Nu pot avea o discuţie, nu ar conta... poate chiar mi-aş face singură rău. Ca de obicei.

Îi stimez pe cei care au schimbat mentalitatea oamenilor, care orice s-a întâmplat, nu s-au lăsat bătuţi. Eu nu am nici măcar jumătate din puterea lor. Speranţă da, putere nu.

Şi cel mai rău este că încep să simt încet, încet că poate aşa trebuie să trăiesc. Şi nu mai îmi găsesc puterea să lupt pentru ceea ce vreau.

Clătite cu Finetti şi banane

De mult nu m-am mai simţit aşa. Chiar mă simt bine aici. Iar acest desert ştiu că o să-mi amintească de linişte, unitate, prietenie. Îmi place cum o anumită mâncare, un miros, o culoare, un sunet iţi pot aduce aminte de atâtea lucruri frumoase, cum sunt asociate cu senzaţii, sentimente...

Cafea cu lapte

Azi m-am gândit ce să beau la mic dejun: ceai sau cafea? Am ales cafeaua. Şi pentru că îmi era dor de dimineţile de vară cu cafea cu lapte, am rămas la opţiunea asta. Lipseau lungile frumoasele conversaţii şi peisajele de pe oricare din balcoanele Silviei şi, mai ales, lipseai tu, Silv, dar chiar şi aşa, cum să nu te bucuri de o cafea cu lapte? Mă uit pe fereastră, la zăpadă, şi un gând pune stăpânire pe mintea mea: trebuie sa bem o cafea împreună şi iarna. Şi o să bem! Nu ştiu când, dar o să se întâmple. Nu contează unde: România, Spania, Germania, Anglia, oriunde! Şi nu contează nici când, poate fi peste un an sau peste 2 sau chiar peste 20. Sper doar să nu ne îndepărtăm.
Poftă bună la cafea şi ţie! Pentru că ştiu că o să bei... hi hi.

Cafeaua de la miezul nopţii

Aş bea o cafea.
Dulce! Şi buuună...

Ah!

Nu am nimic important de spus, în acest moment toate sentimentele mele sunt concentrate în acest: "Ah!". Toate dorinţele, dezamăgirile, speranţele, planurile, tot!

Deprimată

Sunt liniştită, dar îmi vine să urlu, să plâng. Pot să găsesc mii de motive: că m-am simţit rău, că n-am avut chef, că m-am lăsat distrasă, oricum vina e numai a mea.

Plutesc. Ce plăcut este când până la urmă se rezolvă şi uiţi de emoţiile pe care le-ai avut. Deşi inteligent ar fi să rezolv totul din timp, ca apoi să nu mă mai simt presată şi să nu am nici o problemă. Dar întotdeauna las lucrurile pe ultimul moment. Şi mereu îmi promit că nu o să mai fie aşa, dar niciodată nu îmi respect promisiunea. Deşi sper sa reuşesc într-un final. Dar oare...?
Trebuie să învăţ să fiu mai organizată, să am un program, dar atunci care ar mai fi farmecul? Să nu poţi să te trezeşti fără să ştii ce vei face în acea zi şi până la urmă să se ivească diverse planuri. Să spui: azi am chef să lenevesc, am chef să citesc, am chef să mă plimb, am chef...
O să fiu şi responsabilă, şi organizată şi nu o să mai lenevesc decât în vacanţe... Dar nu acum! Acum încă îmi permit aceste lucruri, încă pot să visez, încă pot să fiu copil. Vreau să fiu copil. Sunt copil.

Webern, Prokofiev şi Beethoven

Acesta a fost programul din seara aceasta.
Solist: Alexandru Tomescu. Acesta a câştigat dreptul de a cânta pe vioara Stradivarius timp de 5 ani.
Cuvinte cheie: dinamism, emoţionalitate, explozie.

M-am lăsat dusă de orchestră într-o lume imaginară, cu diferite scenarii ale diferitor oameni, de cele mai multe ori scenarii tragice. Mă întreb oare la ce se gândeau compozitorii. Apoi revin la scenariul meu, în acel orăşel ce se vrea a fi important, în 1900, la femeia care e prinsă de către soţ cu amantul. Aceştia se duelează pentru ea. Femeia se întreabă pe care îl iubeşte mai mult, iar când soţul este împuşcat şi moare, ea realizează că el era cel mai important pentru ea. Înmormântare. Singurătate ca pedeapsa supremă.
O gară modernă. Se aud tocuri. Cineva cântă şi îşi povesteşte tragica sa viaţă, încercând să găsească o soluţie pentru problemele sale. Apoi îi vine gândul salvator: singura soluţie este...
linişte. Anii '50. Un copil se joacă cu mama sa într-un parc. Se observă cât de mult aceasta il iubeşte. Dar de ce are o permanentă tristeţe în privire?

Apoi şirul gândurilor încetează, ascult atentă jocul solistului, observ dragostea acestuia pentru muzică, pentru vioara sa, bucuria de a putea fi el însuşi prin muzică. Nu mai creez scenarii, nu mai e nevoie, sunt captivată, mă bucur de emoţionalitatea puternică a concertului.

Fulgii de nea

Iarna aceasta, ai privit cu atenţie un fulg de nea?
Când eram mici, încercam să-i studiem şi vedeam atâtea modele, unul mai frumos ca altul. Eu încă mai fac asta. Mă uit atentă la fulgii de pe haină până se topesc. Încerc să-i prind în palmă şi când îmi cade unul, îl privesc până se topeşte, dorindu-mi să dureze cât mai mult. Vreau să ningă, vreau să mă mai bat cu zăpadă, să mai construiesc un om de zăpadă, să fac fluturaşi, să mă dau cu sania, să beau vin fiert pe un vârf de munte, bucurându-mă de peisaj. Vreau...
Sunt atâtea lucruri de care te poţi bucura numai iarna, dar uităm de ele. Sau nu ne place frigul aşa că stăm închişi în casă, nu atingem zăpada că ne îngheaţă mâinile. Să-mi amintesc să păstrez în suflet bucuria pe care o simţeam când eram copil şi făceam lucrurile astea. Şi să mă bucur cât pot de mult în fiecare iarnă de ele. Nu vreau să nu mai casc gura când ninge, sperând să cadă un fulguşor. Iarna asta m-am bucurat mai puţin de ea, iar iarna trecută mai puţin decât cea de dinaintea ei. Dar iarna viitoare vreau să mă bucur mai mult. O să ţin minte?
Vreau să ningă. Vreau acele mici miracole cu varii forme, atât de frumoase, încât te întrebi dacă sunt reale, dar apoi dispar şi nu mai te întrebi. Până când mai cade un fulg.

Nu simt nimic. Nu vreau să simt nimic. Mă relaxez, beau cafea şi mă gândesc la multe, dar totuşi la nimic. În curând o să am timp să mă gândesc destul, aşa că vreau ca acum, până să încep să mă stresez, să nu mă mai deranjeze că trebuia să fac multe, dar până la urmă nici de data aceasta nu am făcut.
Cafeaua e amară. O savurez, gândindu-mă de cât timp nu am mai băut o cafea amară. Nu de foarte mult timp oricum.
Tocmai am făcut o prăjitură de ciocolată cu mama şi bineînţeles mie mi-a revenit deosebita şi serioasa sarcină de "a linge" castronul de cremă. Mi-a fost înmânat ca un trofeu şi a fost primit cu bucurie de copil.
Înapoi la cafea. Amară. Delicioasă.

Shining

Citesc Shining. Şi nu pot să nu mă gândesc că poate şi eu strălucesc puţin. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca atunci când un prieten să aibă nevoie de un umăr pe care să plângă, eu să simt această tristeţe şi să ştiu şi cui îi aparţine, iar apoi când îl sunam să am confirmarea. Am multe deja-vu: recunosc toate detaliile din acel tablou şi chiar ştiu ce o să se întâmple în următorul minut-2 şi ce o să vorbesc şi ce o să vorbească şi cel de lângă mine. Când eram mică, dacă 3 persoane vorbeau deodată, înţelegeam ce spunea fiecare, fără prea mult efort( dar această capacitate a dispărut de mult). Şi dacă port o discuţie cu cineva, îmi dau seama dacă îl deranjează sau nu( nu ştiu dacă ar trebui neapărat menţionat, mi se pare ceva normal).
Dar cu cât cresc/ îmbătrânesc mi se întâmplă din ce în ce mai rar. Şi nu aş vrea. Dar nu vreau nici să mă documentez mult, vreau ca în ignoranţa mea să mă simt puţin specială.
Poate nu e nimic special şi multora li se întâmplă, dar oricum, mi se pare interesant.