Deprimată

Sunt liniştită, dar îmi vine să urlu, să plâng. Pot să găsesc mii de motive: că m-am simţit rău, că n-am avut chef, că m-am lăsat distrasă, oricum vina e numai a mea.

Plutesc. Ce plăcut este când până la urmă se rezolvă şi uiţi de emoţiile pe care le-ai avut. Deşi inteligent ar fi să rezolv totul din timp, ca apoi să nu mă mai simt presată şi să nu am nici o problemă. Dar întotdeauna las lucrurile pe ultimul moment. Şi mereu îmi promit că nu o să mai fie aşa, dar niciodată nu îmi respect promisiunea. Deşi sper sa reuşesc într-un final. Dar oare...?
Trebuie să învăţ să fiu mai organizată, să am un program, dar atunci care ar mai fi farmecul? Să nu poţi să te trezeşti fără să ştii ce vei face în acea zi şi până la urmă să se ivească diverse planuri. Să spui: azi am chef să lenevesc, am chef să citesc, am chef să mă plimb, am chef...
O să fiu şi responsabilă, şi organizată şi nu o să mai lenevesc decât în vacanţe... Dar nu acum! Acum încă îmi permit aceste lucruri, încă pot să visez, încă pot să fiu copil. Vreau să fiu copil. Sunt copil.

Webern, Prokofiev şi Beethoven

Acesta a fost programul din seara aceasta.
Solist: Alexandru Tomescu. Acesta a câştigat dreptul de a cânta pe vioara Stradivarius timp de 5 ani.
Cuvinte cheie: dinamism, emoţionalitate, explozie.

M-am lăsat dusă de orchestră într-o lume imaginară, cu diferite scenarii ale diferitor oameni, de cele mai multe ori scenarii tragice. Mă întreb oare la ce se gândeau compozitorii. Apoi revin la scenariul meu, în acel orăşel ce se vrea a fi important, în 1900, la femeia care e prinsă de către soţ cu amantul. Aceştia se duelează pentru ea. Femeia se întreabă pe care îl iubeşte mai mult, iar când soţul este împuşcat şi moare, ea realizează că el era cel mai important pentru ea. Înmormântare. Singurătate ca pedeapsa supremă.
O gară modernă. Se aud tocuri. Cineva cântă şi îşi povesteşte tragica sa viaţă, încercând să găsească o soluţie pentru problemele sale. Apoi îi vine gândul salvator: singura soluţie este...
linişte. Anii '50. Un copil se joacă cu mama sa într-un parc. Se observă cât de mult aceasta il iubeşte. Dar de ce are o permanentă tristeţe în privire?

Apoi şirul gândurilor încetează, ascult atentă jocul solistului, observ dragostea acestuia pentru muzică, pentru vioara sa, bucuria de a putea fi el însuşi prin muzică. Nu mai creez scenarii, nu mai e nevoie, sunt captivată, mă bucur de emoţionalitatea puternică a concertului.

Fulgii de nea

Iarna aceasta, ai privit cu atenţie un fulg de nea?
Când eram mici, încercam să-i studiem şi vedeam atâtea modele, unul mai frumos ca altul. Eu încă mai fac asta. Mă uit atentă la fulgii de pe haină până se topesc. Încerc să-i prind în palmă şi când îmi cade unul, îl privesc până se topeşte, dorindu-mi să dureze cât mai mult. Vreau să ningă, vreau să mă mai bat cu zăpadă, să mai construiesc un om de zăpadă, să fac fluturaşi, să mă dau cu sania, să beau vin fiert pe un vârf de munte, bucurându-mă de peisaj. Vreau...
Sunt atâtea lucruri de care te poţi bucura numai iarna, dar uităm de ele. Sau nu ne place frigul aşa că stăm închişi în casă, nu atingem zăpada că ne îngheaţă mâinile. Să-mi amintesc să păstrez în suflet bucuria pe care o simţeam când eram copil şi făceam lucrurile astea. Şi să mă bucur cât pot de mult în fiecare iarnă de ele. Nu vreau să nu mai casc gura când ninge, sperând să cadă un fulguşor. Iarna asta m-am bucurat mai puţin de ea, iar iarna trecută mai puţin decât cea de dinaintea ei. Dar iarna viitoare vreau să mă bucur mai mult. O să ţin minte?
Vreau să ningă. Vreau acele mici miracole cu varii forme, atât de frumoase, încât te întrebi dacă sunt reale, dar apoi dispar şi nu mai te întrebi. Până când mai cade un fulg.

Nu simt nimic. Nu vreau să simt nimic. Mă relaxez, beau cafea şi mă gândesc la multe, dar totuşi la nimic. În curând o să am timp să mă gândesc destul, aşa că vreau ca acum, până să încep să mă stresez, să nu mă mai deranjeze că trebuia să fac multe, dar până la urmă nici de data aceasta nu am făcut.
Cafeaua e amară. O savurez, gândindu-mă de cât timp nu am mai băut o cafea amară. Nu de foarte mult timp oricum.
Tocmai am făcut o prăjitură de ciocolată cu mama şi bineînţeles mie mi-a revenit deosebita şi serioasa sarcină de "a linge" castronul de cremă. Mi-a fost înmânat ca un trofeu şi a fost primit cu bucurie de copil.
Înapoi la cafea. Amară. Delicioasă.

Shining

Citesc Shining. Şi nu pot să nu mă gândesc că poate şi eu strălucesc puţin. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca atunci când un prieten să aibă nevoie de un umăr pe care să plângă, eu să simt această tristeţe şi să ştiu şi cui îi aparţine, iar apoi când îl sunam să am confirmarea. Am multe deja-vu: recunosc toate detaliile din acel tablou şi chiar ştiu ce o să se întâmple în următorul minut-2 şi ce o să vorbesc şi ce o să vorbească şi cel de lângă mine. Când eram mică, dacă 3 persoane vorbeau deodată, înţelegeam ce spunea fiecare, fără prea mult efort( dar această capacitate a dispărut de mult). Şi dacă port o discuţie cu cineva, îmi dau seama dacă îl deranjează sau nu( nu ştiu dacă ar trebui neapărat menţionat, mi se pare ceva normal).
Dar cu cât cresc/ îmbătrânesc mi se întâmplă din ce în ce mai rar. Şi nu aş vrea. Dar nu vreau nici să mă documentez mult, vreau ca în ignoranţa mea să mă simt puţin specială.
Poate nu e nimic special şi multora li se întâmplă, dar oricum, mi se pare interesant.