Nu ştiu să prioritez lucrurile. Mă simt pustiită. Şi săptămânile astea chiar mi-am dat silinţa. Mi s-a luat.

Frică

Vreau să ajut lumea, dar încă nu ştiu cum, nu ştiu ce mi s-ar potrivi. Am dat la această facultate cu ideea că voi ajuta şi aşa mi s-a părut cel mai potrivit pentru că nu ştiam altă modalitate. Adevărul este că învăţământul nu te ajută să îţi dai seama ce vrei sau la ce eşti bun. Mi-e frică. Pentru că după atâţia ani de facultate nu ştiu ce vreau, nu ştiu dacă voi fi mulţumită cu ceea ce voi face zi de zi. Mi-e frică pentru examenul de mâine. Pentru că nu cred că îl voi trece, deşi m-am chinuit mult să învăţ. Şi viitorul meu este foarte nesigur. Mi-e foarte frică. Şi nu pot vorbi cu nimeni despre asta.
Vreau să fiu sigură de un singur lucru: că voi fi bună la ceea ce voi face. Iar când voi fi bătrână, nu vreau să am remuşcări şi regrete.

Mă ridic

Câte dezamăgiri într-o viaţă de om, indiferent cine ai fi! Ce puternic este spiritul omenesc! Odată cu cunoaşterea, conştiinţa, vin şi dezamăgirile. Dar... dar... rezistăm! Ne împiedicăm, cădem sau ne clătinăm, dar apoi ne ridicăm. Ne tot ridicăm. Câteodată mai repede, alteori foarte greu, dureros, câteodată râdem, alteori plângem, alteori suntem indiferenţi, ne avântăm înainte iar sau devenim mai precauţi... dar ne ridicăm şi asta contează.

Nu e răzbunare, e doar viaţa!

Va veni vremea când îţi vei da seama că ai pierdut pentru că te-ai trezit prea târziu. Nu ştii ce vrei. Nici eu nu ştiu, dar nu las ocaziile să treacă pe lângă mine ca şi când nu ar însemna nimic. Nu aţâţ ca apoi să dau înapoi.
Viaţa e frumoasă, chiar e! Aşa că: înainte cu tupeu! Voi face tot ce e nevoie pentru a fi fericită. Am nevoie de distracţie din aia nebună şi tembelă.

Înăuntru

Cunosc atâţia oameni frumoşi! Poate pentru că văd ce e mai bun în ei, reuşesc să le scot la iveală sentimentele frumoase, faptele frumoase, gândurile bune. Sau poate Dumnezeu mi-i scoate în cale cu un scop anume. Tot ce ştiu este că are grijă de mine.
Am legat prietenii, câtorva încerc să le fiu aprope, alţii îmi sunt aproape doar în suflet, căci mi-este greu să găsesc subiecte de discuţie, deşi îmi sunt atât de dragi. Oare lor le sunt şi eu atât de dragă? Oare am avut o oarecare influenţă? Oare ştiu că îmi sunt prezenţi în gânduri şi că fac parte din mine?
Îmi cunosc două, sau poate chiar trei, suflete pereche, suflete cu care aş putea să îmi clădesc cândva o viaţă. Credeam că sunt singură din punct de vedere sentimental, dar după o mică lungă conversaţie cu B. ... deşi nu am nimic fizic cu niciunul dintre cei trei, îmi dovedesc că există bărbaţi care să îmi fie compatibili, care să îmi poată dezbrăca sufletul, ceva înlăuntrul lor este în perfectă armonie cu ceva înlăuntrul meu. Ei depăşesc orice zid pe care aş încerca să îl ridic. Pentru ei, sunt ca o carte deschisă. Cum este posibil să îmi citească gândurile? Cum este posibil să mă cunoască atât de bine cum mă cunosc numai eu? Cred că doi.

Reminder pentru viitor

Nu vreau să îmi pierd inocența complet. Nu vreau să fiu asemenea tuturor celorlalți. Eu sunt eu. Vreau să mă cunoască așa cum sunt. Iar asta este o parte din mine. Până nu de mult, una importantă.
Mă gândeam că poate prezentul va conta mai mult, clișeul "să trăiesc momentul", iar în ultima perioadă așa a fost, dar în momentul respectiv va conta și viitorul, nu numai prezentul.
Orice faci se va răsfrânge în viitor, așa că voi trăi momentul numai pentru lucrurile care vor fi benefice pentru viitor, care mă vor ajuta cu ceva, voi învăța ceva din ele sau mă vor schimba benefic.