Transfer de... aluniţă!

Îmi plac aluniţele-puncte. Şi am observat că mi-a dispărut una dintre preferatele mele. M-am întâlnit cu el şi am văzut că aluniţa mea este acum, de fapt, aluniţa lui. S-a transferat. Este de aceeaşi dimensiune, culoare şi în exact acelaşi loc în care o aveam eu. Este aluniţa mea pe corpul lui. Este frumos şi ciudat, este ciudat de frumos. Nu mă simt mai apropiată de el, dar este încă un lucru care ne leagă oarecum, care parcă vrea sa ne spună ceva, să ne lege. Oare înseamnă ceva? Prevesteşte ceva? Iarăşi visez...

Susţinere

În tot acest timp, a fost alături de mine şi m-a susţinut. Îmi place că nu mă lasă să mă întristez. Simt că totul e posibil, cu răbdare şi voinţă. Nu ştiu cât o să dureze acum, dar pentru viitor am speranţe. Vorbim în fiecare zi şi de fiecare dată noi speranţe se nasc şi suntem mai siguri pe noi. Mă bucur că e fericit. Şi bineînţeles şi eu sunt. Încă nu pot garanta şi mereu mă întreb când voi şti sigur. Vreau să am o lupă, o oglindă, un portal, orice... şi să văd în viitor. Momentan m-aş interesa numai despre relaţia noastră.

Moartea

O privesc sumbru. Ştiu că poate fi poarta către o altă viaţă mai bună şi că sunt egoistă când mă gândesc că ar fi trebuit să mai întârzie. Mă gândesc că el şi-ar mai fi dorit să rămână alături de cei dragi, de fapt eu aş fi vrut să mai rămână. Ştia că o să vină. A plâns ultima dată când l-am vizitat şi simţea ceea ce avea să se întâmple, mi-a spus, iar eu am încercat să îl conving că va fi bine. Şi poate este. Numai el şi Dumnezeu ştiu acum. Noi putem decât să ne rugăm pentru el şi să sperăm ca îi este mai bine, căci Dumnezeu ne iubeşte pe toţi şi ne iartă pe toţi.
Dumnezeu să te odihnească, tataie!

Da, da, da!

Sunt foarte fericită. De câteva zile zâmbesc, mă bucur, iubesc! Simt nevoia să strig, să declar tuturor.
Ce placută e viaţa!

Din nou.

Oare acum cât o să dureze? Nu mai vreau himere, vreau să ştiu că există ceva şi nu e doar pentru moment sau pentru două, trei zile. Atât durează această himeră. Apoi işi pierde din farmec sau, tocmai ca să nu işi piardă din farmec, intervine îndepărtarea. Ştiu, este prea devreme să mă pronunţ şi tot aştept momentul potrivit. Dar nu mai vine. Şi ceea ce mă sâcâie nu e neapărat că nu vine din partea celuilalt, pentru că nici nu mă aştept prea curând, ci că nu vine din partea mea. Că nu sunt pregatită. Că nu ştiu ce vreau. Că visez cai verzi pe pereţi, dar de fapt, dacă stau şi analizez, încă nu îmi doresc ceea ce îmi închipui. Dacă ar fi fost situat în viitor, peste un număr de ani( câţi? ), ar fi fost perfect. De asta amânăm. Încă o dată. Şi încă o dată. Şi încă o dată. A câta oară e?